protest

Imi e dor de copilarie. Dar nu, nu de copilarie copilarie. Imi e dor de inocenta. Imi e atat de dor de a visa…

Obisnuiam sa imi imaginez diferite chestii plina de entuziasm. Imi batea inima atat de tare si traiam o minunata stare de euforie.

Nu cred ca am apreciat niciodata cu adevarat acest lucru si puterea sa. Pana cand l-am pierdut..

Eram atat de pura si frumoasa pe interior incat orice lucru marunt ma facea sa freamat. Ma refugiam din cand in cand in lumea mea si acolo eram fericita. O simpla melodie, un citat dintr-o carte, o idée… Orice chestie din asta mica putea crea atat de mult in jurul ei…

Cand am ajuns… this… thing?

Tin minte ca acum doi ani eram cum am spus mai sus. Era atat de frumos… Atunci a inceput o etapa foarte importanta din viata mea. Si atat de multe evenimente au venit unul dupa altul, incat…nici nu imi dau seama cand a trecut timpul si cum am ajuns ce sunt acum.

Oare stiu ce sunt acum?

Imi e dor de perioada aia, atat de dor. De lucrurile care se itnamplau atunci dar si de mine.

As vrea sa mai pot avea puterea aia ca de la o simpla imagine sa gasesc forta de a ma ridica si a spera in continuare si a merge mai departe iar, recunoscatoare pentru ce intalnesc in cale.

Cand s-a schimbat totul?

Casa e aceeasi si totusi e atat de diferita… Atat de goala si de pustie… Si atat de dureros de… meaningless. Stiu fiecare coltisor atat de bine incat nu imi mai trezeste nicio reactie, niciun sentiment. Adica niciunul placut…

Si nu doar casa e asa. Cam peste tot unde merg, aproape.

Am trecut de perioada in care ma machiam cu extrem de mult negru pe la ochi si purtam lanturi si zgarde. Am trecut si de perioada in care eram blonda si semi-pitzi. am trecut si de cea mai frumoasa perioada a mea, cea de acum doi ani… Intradevar ala a fost cel mai interesant stadiu, eram copil dar incepeam sa devin mai mult de atat, eram mandra de ce am dar si in cautare de “ceva”, eram naiva si totusi matura…. Acum nu mai sunt niciuna dintre astea, ironic…

Jesus, cat de frumoasa mi se parea viata atunci! Probabil nestiinta era de vina, ea ma facea sa visez… sa imi imaginez ceea ce nu cunosc.

Am trecut de toate astea ca sa ajung acum, aici, cu mine, fara mine.

Am ajuns sa simt atat de multe chestii incat sa nu mai simt nimic. Cred ca m-am speriat de tot ce simtisem si de-asta creierul meu a inceput sa refuze sa mai proceseze toate lucrurile prin care trec.

Intai am inceput sa urmaresc seriale ca sa uit de tot ce simt. Un timp am fost intr-o perioada de tranzitie, cand inca mai puneam pauza atunci cand vreun personaj spunea ceva care ma facea sa cad pe ganduri.

Apoi totul devenise atat de greu si ciudat incat ma uitam la chestii de genul asta doar ca sa am o lume virtuala in care sa imi fac existenta mai usoara.

Acum, pe langa asta, atunci cand am o problema si ceva doare foarte tare, pur si simplu dorm. Ma duc la culcare pentru a uita. Iar atunci cand ma trezesc, in general, durerea dispare, sau daca ramane, nu imi mai amintesc motivul pentru care e acolo.. Si astfel, ori ma chinuie in continaure, ori, de cele mai multe ori, o fac sa dispara in scurt timp. Cel mai probabil o incui in subconstient, alaturi de toate celelalte… Ca sa imi mai ocup timpul si sa evit diferite ganduri care reusesc sa ajunga la suprafata, mai mananc ceva, mai beau un pic. Mai un South Park, mai o melodie… Cand insa ajung in stadiul in care nu ma pot lupta cu ce simt iar emotiile sunt prea puternice sin u e cale de a le opri, incep si scriu. Si scriu, si scriu. Nu conteaza ce. Mazgalesc cateva cuvinte pe o hartie alba… Cumva, asta reuseste sa ma salveze un pic. Poate pentru ca simt ca impartasesc cu cineva impartial prin ce trec.

In general chiar nu simt nimic. Am ajuns chestia asta care nu mai e nici surprinsa, nici bucuroasa, nici trista, atunci cand situatiile cotidiane o cer. De aratat anumite emotii nici nu se pune problema.. Nu as putea. Chiar nu ma misca nimic. Si trec de la o zi la alta cam cu aceeasi expresie pe fata si cu acelasi gol in ganduri. Nu e un gol dureros… Pur si simplu e.. pauza. E un gol pe care nici nu il simt. Pur si simplu lipsesc numeroase parti din..mine. Si traiesc cu un schelet spiritual al meu. Care stiu ca si ala e cam gol..

Imi dau seama ca acel gol exista atunci cand vreun sentiment reuseste sa iasa din subconstient si sa vina la mine, si sa inceapa sa ma bata la cap. Si de multe ori se intampla sa simt cutare lucru, dar habar sa nu am care e cauza…. And basically I just feel like crap without knowing why.

Exista si o parte buna la toate astea. atunci cand unele sentimente sunt PREA puternice si nu le mai pot face fata, incerc sa gasesc o metoda rationala de a imi rezolva problemele. Ceea ce, dupa parerea mea, e bine. Pentru ca inainte ma lasam ghidata de ele. Si nu e chiar cel mai bun mod de a iti aranja viata sa te lasi ghidat de furie oarba sau durere insuporfuckingtabila.

Da, nu stiu cine sunt… Adica stiu, dar cumva nu stiu. Nu stiu de ce parti din mine parca lipsesc. Pana acum credeam ca sunt multumita de ce am ajuns…

Dar se pare ca nu ma mai cunosc atat de bine de ceva timp incoace. E un mic hau in mine. Si nu stiu ce se afla acolo.

Am i… mad at myself..?

Imi amintesc ca inainte eram fericita. Da, intr-un mod foarte uman, but it felt really good. Cred ca eram astfel pentru ca ma aveam pe mine... Imi amintesc ca eram eu insami peste tot unde mergeam. Acum sunt eu cu adevarat doar atunci cand ma intregesc…


Imi e dor de copilarie, imi e dor de vise, imi e dor de concertele Tapinarii, imi e dor de sfarsit si inceput de lume… imi e dor de dragoste, imi e dor de viata.. imi e dor de tigari, imi e dor de serile instelate si linistite, imi e dor de cantecele cu prietenii, imi e dor de speranta, imi e dor de acea durere umana, imi e dor de intensitatea ei cat de cat normala, imi e doar de curiozitatea incepatorului, imi e dor de toate secretele pe care incercam sa le dezleg, imi e dor de primele plimbari importante din viata mea prin parc… imi e dor de zilele insorite, imi e dor de emotiile necunoscutului, imi e dor de timiditatea mea prosteasca, imi e dor de melodiile mele, imi e dor de campul de batalie, imi e dor de gustul vietii, imi e dor de mine, imi e dor de… partea mea umana. Imi e rusine sa spun asta, dar imi e atat de dor de umanitatea mea.

“Lumea e un etern nesfarsit”.

Imi e dor de momentul in care am realizat pentru prima data ca vreau un copil.

Si imi e dor de lacrimi. Dumnezeule, de un an nu am mai putut sa plang cu adevarat… Plansul acela uman, disperat, clocotitor, dar care linisteste. Acum lacrimile astea sarace si egoiste mai mult ma chinuie… Imi e dor de lacrimile cristaline de copil indragostit.

“Oare mai ai 12 ani? Oare mai esti cuminte? / Adu-ti aminte un singur vers de perspectiva: Ea avea o frunte… Era foarte masiva.”

Te vei pierde iar printre norii de fum, spunea melodia aia a mea..