Fury

Lots of things happened. As putea scrie despre atat de multe lucruri... Probabil ca asta e motivul pt care uneori nu scriu, desi as vrea.

Ascult singura melodie care ma poate face sa ma simt high. Ascult juma de minut din ea si gata, ma ia si plutesc pe undeva cu ritmul si cu tot ce exprima. Si ma uit in negrul cafelei. Si mi-e cald dar nu mai simt. Si nu mai conteaza.

"Pray that there's no God"...

Am revazut [iar] Fight Club acum 2 nopti. De fiecare data descopar ceva nou la el.

Mi-a amintit ca uneori poti castiga si luandu-ti bataie.

Sau ca uneori trebuie sa fii batut fara mila pentru a castiga.

I make no sense.


Dupa ce am dat examenul de capacitate la romana m-am intors acasa foarte fericita. Iar in lift a urcat cu mine un vecin pe care il placeam la vremea aia. Si nush ce vorbeam noi acolo, si ce ii ziceam eu, and he said "Toate la timpul lor".

Mai auzisem expresia respectiva si inainte, dar atunci, in liftul ala, a fost prima data cand am inteles-o pe bune. M-am blocat si m-am uitat la el si am realizat ca he's right.


Poate ca e ca un fel de "Nothing worth having comes easy" [Bob Kelso ruuuuuules], nush, dar zilele astea.... M-am tot gandit si am realizat ca pana acum, cam uitasem de chestia asta.

Dar uitandu-ma in urma... La tot ce mi-am dorit, la tot ce mi s-a intamplat, la tot ce am avut si am pierdut... TOATE au venit la timpul lor.

Uneori suntem furiosi sau nerecunoscatori pt ca vrem lucrul x dar God sau providenta sau whatever nu ni-l da. Cand de fapt... lucrul x poate nu e ceea ce ne trebuie. Poate nu e ceva bun pt noi... But one can't really see that.

"And I'm too old to change..."


In Fight Club Tyler Durden era foarte revoltat si vorbea despre acceptarea faptului ca poate Dumnezeu te uraste. Well, m-am gandit la asta. Si nu stiu cum se simt ceilalti, dar eu stiu ca... cineva/ceva divin ma iubeste si protejeaza.

Si fac ce pot pentru a imi creea un drum pe aici, in functie de ce oportunitati mi se ofera. Chestia e ca stiu ca tot ce se intampla, bun, rau, este de fapt... ceea ce am nevoie. Ca si cum acea mana care ma protejeaza imi trimite toate astea cu un scop bun, stiind ca as face fata sau ca...dunno, ca voi putea vedea ce se afla in substratul fiecarui lucru. Sau in adstrat, nush.

Blah. Thing is... Si eu sunt de multe ori nemultumita sau furioasa pt ca se intampla lucrul x, dar.... pana la urma, fiecare dintre ele e facut pentru mine. Si fiecare se intampla cu un scop, care in general imi schimba viata intr-un mod foarte bun. Motivul pentru care am probleme cu Aramis e sa putem fi si mai apropiati. Cu Athos... ca sa ne invatam minte si sa nu o mai facem. Motivul pentru care sunt nefericita pt atat de mult timp e sa pot aprecia atunci cand voi avea fericirea. Si sa fiu pregatita pentru ea....

De multe ori stau si ma gandesc si imi spun "Daca nu s-ar fi intamplat lucrul x, nu s-ar mai fi intamplat nici y, nici z, si nu as mai fi ajuns acolo... Si acolo fusese atat de bine.."


Viata mea e ca o scara. Una de marmura, care arata foarte frumos, cu sculpturi, inscrustatii si ornamente. Si atat, atat de rece. Fiecare pas are un ecou metalic.

Imi place sa cred si sa sper ca la sfarsitul ei [al scarii, nu al vietii xD], acolo sus de tot, e ceva minunat. De cele mai multe ori nu imi vine sa cred asta si rad nemilos de mine si de propriile ganduri si dorinte. Dar... ceva imi spune ca intradevar, oricum as da-o, sus de tot e ceva de bine... Si pare logic asa.

Chiar nu pot vedea ce e acolo. E atat de sus... Nu bat pana acolo.. Pentru ca acum sunt atat, atat de jos.

De multe ori realizez ca "oh my God, uite cat de mult am reusit sa urc, si uite cat de sus ma aflu" dar nu e chiar asa... Sunt mai sus decat inainte, indeed, si cand ma uit inapoi, pare o mare realizare. Cand privesc in ansamblu insa, sunt inca atat, atat de jos... Sunt atat de jos incat nici nu imi pot imagina cum e doar cu cateva trepte mai sus. And i can't picture myself there.

20 de ani si sunt incat ATAT de jos. Parca ar fi mers totul in slow motion.. Well yeah, pt ca de foarte putin timp am devenit constienta de existenta scarii si de ce trebuie de fapt sa fac. Sunt doar vreo doi ani de atunci. Nu [vreau sa] imi dau seama prin cate tre sa trec in urmatorii ca sa urc asa mult pana acolo....

Dar de fiecare data cand mai fac un pas, efectiv simt ca l-am urcat si ca nu am coborat. Un pas mic pe scara, unul mare pt Oana, vorba aia. De fiecare data cand se intampla ceva si sunt intr-un anumit loc, simt ca locul ala e right for me. Si ca totul fusese asezat in asa fel incat eu sa ajung acolo, si acolo sa fie cu un milimetru mai sus, nu mai jos. And this is a really nice feeling.

"And i'm too young to care..."

Nu inteleg tot. Si nu vad tot. Si nu accept tot. Si nu ma pot imagina inca atat de sus incat sa pot face toate astea.

Nu stiu daca pentru astea e de vina firea mea umana sau incapatanarea oarba.

Sper doar ca pe drum e si o treapta unde pot realiza mai mult din toate astea.

Ideea e ca... zilele astea [mi-am amintit si] am invatat [mai bine] ca....toate la timpul lor. Everything you want will eventually happen. Dar doar daca e bun pentru tine, i guess.


Tin minte ca acum niste ani in urma, mi-am dorit foarte mult sa intru intr-o gasca anume. Oamenii de acolo mi se pareau foarte cool si mai vorbeam cu cativa dintre ei. Dar mereu separat. In gasca lor mai mereu ma simteam kinda uncomfortable, dar nu o realizam. Doream foarte mult sa ma accepte. Si pana la urma... au trecut alte chestii peste mine. Si am cam uitat si de ei, si de a "lupta" pt ceea ce imi doream. Iar acum trec pe langa ei si, desi sunt mai mari decat mine, observ ca ei au stat pe loc si eu am mers mai departe. Atat la propriu, cat si la figurat. Ei nu au viata, eu...ma lupt pt ea. Si desi nu pot spune ca am o viata, si ca nu sunt o mica loserita de 20j de ani care sta cu ai ei, si desi nu pot sa nu fiu foarte mad at myself pt toate cele pt care nu lupt pt a le avea, macar...nush, chiar sunt multumita de cum imi traiesc viata. Sunt fericita cu ce am si e important pt mine, si sunt okay, ba chiar happy de cum imi duc existenta. Pentru ca e..altfel.

Cat despre gasca aia... acum trec pe langa ei zambind. Pentru ca ei ma fac sa vad ca sunt buna. Mai buna decat altii. Si asta ma bucura. Pentru ca ma face sa cred ca am o sansa sa ajung sus candva si sa vad ce dracu' e acolo.

Daca as fi intrat in gasca aia, poate ca as fi fost prinsa si as fi fost la fel ca ei si as fi stagnat pentru toata viata, who knows.

Si de asta cred ca tot ce iti doresti dar nu primesti, [cel putin in cazul meu] ori nu ti-l doreai suficient, ori nu ti-ar fi facut bine. Ori, cel mai probabil, ambele.


Da, de foarte mult timp nu prea suport oamenii mari care stau cu parintii si/sau sunt intretinuti. Mi se pare patetic. Mi se pare patetic sa alegi sa stai cu ei. Dar, ironic, asa cum mi se intampla in viata asta cu majoritatea lucrurilor pe care le urasc, pe alea trebuie sa le traiesc [si] eu! Ha. How awesome. *frowns*

Probabil asta e ca o pedeapsa, un fel de "acum du-te la colt ca sa inveti sa nu mai judeci data viitoare".

Kinda works...*looks elsewhere being revolted*

Plus... Sincer, inca nu as fi fost pregatita pentru altceva. *tiny smile* Pana la urma... toate la timpul lor.

Si asta [ca am ales sa fiu o intretinuta la 20j de ani - nu conteaza din ce motive] ma scoate din sarite si ma face sa fiu mad at myself, yes. Dar... partea buna e ca asta ma face sa vreau sa ajung si mai sus. Si mai ales, above all, e un lucru bun ca sunt atat de mad at unele persoane. Pentru ca nu te poti enerva asa decat pe cineva pe care respecti. Cand nu voi mai fi furioasa si curca, si nici ei pe mine....va fi naspa.

*smiles*


So, uneori tre sa fii batut crunt pentru a castiga ceva, si toate vin la timpul lor.

De cateva ori as fi putut avea fericirea. Dar....nu era momentul potrivit. Am si simtit asta, ca smth is really wrong about it. Si m-am dat inapoi. Probabil nu era momentul potrivit si pentru ca nu vazusem pe bune ca "dude, as putea sa o am chiar acum", si nici nu o prea apreciam cu adevarat.... Si cred ca din cauza asta, nici nu am stiut cum sa ma duc la ea si sa o iau pur si simplu. Era chiar acolo si nu am vazut-o bine. Probabil pentru ca sunt atat de jos pe scara. Si de multe ori ma pierd in ornamente si flori si detalii si uit ca de fapt am o treaba de facut si ca mai trebuie sa si inaintez..

Plus, daca acum un an in urma ar fi venit peste mine toate astea care au venit acum, sunt convinsa ca nu as fi facut fata. De asta au venit acum si nu cu o luna inainte, de exemplu. Conteaza foarte mult. Fiecare zi conteaza si are un cuvant de spus, fiecare ora poate.


Iar faptul ca fericirea fusese in fata mea si eu nu am vazut-o...imi arata mai multe lucruri. In primul rand, ca fericirea exista. Nu e o himera. Si ca la un moment dat va putea veni din nou la mine. Apoi, ca trebuie sa fiu mai constienta de ce se intampla in jurul meu ca sa o pot recunoaste data viitoare. Si, mai ales, ca trebuie sa fiu pregatita pentru a o putea aprecia.

Si ca...ultimele dati, ori...nu am meritat sa o am si de aia s-a dus, ori...nu am fost in stare sa o vad tocmai pentru ca la momentul respectiv nu era chestia right for me. Si poate ca a trecut pe acolo doar ca sa ma determine sa fiu mai buna pentru ea data viitoare.


Si de cateva ori am stat si m-am intrebat pe mine... de ce dracu' am obsesia asta cu "a fi buna in orice". Am stat si m-am intrebat, oare conteaza cu adevarat pt cineva/ceva anume? Chiar si pentru mine, are vreo importanta...? Oare ma ajuta la ceva? Mi se cam parea o obsesie fara sens. Dar avand in vedere ca viata mea e ascendenta...sa fiu destul de buna pt ceva anume pare a fi o parte din ceea ce tre sa accomplish pt a vedea ce e sus.

Sa fiu destul de buna pentru a fi fericita cu adevarat.. Suna atat de ca dracu'. Dar ma face sa ma gandesc la basme, cand zmeii sunt rai si niciodata nu ajung la happy ending, in schimb eroii care suferisera pana atunci si nu se dadusera in laturi de la a se tine pe drumul drept, din cauza "drumului initiatic" [vezi Harap-Alb] prin care trecusera in tot timpul ala, ajung sa fie fericiti. Ca o recompensa, ca si cum ar fi meritat-o pentru tot binele adus celorlalti, prin tot ce au facut.

Oare e si viata fiecaruia asa?


Pentru a avea un anumit lucru, tre sa fii demn de el...? Tre sa fii suficient de puternic pentru a ii putea face fata, avand in vedere ca e un lucru imens pentru tine? Ca Atlas, care era suficient de fortos pentru a tine globul pamantesc in maini atat de mult timp? Poate si pentru cazul in care lucrurile nu ar iesi asa cum iti doreai, sa poti rezista? Trebuie sa fii suficient de bun [as in kind] pentru a avea parte de ceva bun [as in frumos]...?

Cred ca raspunsul il gasesc chiar in existenta acelei scari. Poate ca lucrurile alea sunt puse atat de sus pe ea cu un motiv. Pentru ca sa cobori e mult mai usor. Si o poti face intr-o secunda, te pui pe balustrada si aluneci si te distrezi pana ajungi jos de tot. Dar sa urci... Obosesti mult mai repede, depui mult efort, astea... Si poate ca asta nu e doar scara frumos construita apartinand numai lucrurilor frumoase de pe lumea asta [din lumea mea, mai bine zis], ci probabil ca e si...scara mea... Poate ma reprezinta pe mine. Poate d-asta sunt puse toate atat de sus si de departe... Si cu siguranta d-asta e atat de greu sa ajungi la ele.

Totul are un pret pe lumea asta. Poate ca pur si simplu asta e pretul pe care trebuie sa il platesc eu pentru fericire.

Uneori e flatant sa realizez ca par atat de speciala. Poate d-asta imi e cam greu sa o accept. "Much more special than many would dream of being". Inca nush la ce se refera... Ma intreb daca voi afla vreodata..

[Si Chirila sucks. Cum sa zici ca "fericirea este ceva ce nu se gaseste niciodata"? Ungrateful human being.]


...I'm such a friggin kid.