Mon Chateau d'If.

De cand am citit cartea aia, am simtit ca Edmond Dantes e un fel de alter ego al meu.

Povestea lui m-a fascinat iar pe el l-am admirat pentru inocenta lui si m-a socat soarta lui incredibil de cruda.

Il consider my alter-ego pentru ca e puternic, mandru, corect, iar la origini e kind. Dar lumea il transforma intr-o chestie care distruge calm si calculat, cu o satisfactie incredibila, si care nu greseste niciodata. Admiram ca nu lasa sa se vada nimic din tot ce simte. Il admir [e la prezent, nu la trecut] pentru precizia, rabdarea, meticulozitatea si placerea cu care isi calcula fiecare miscare; si pentru modul genial in care nu se abatea niciodata de la plan. Il admir si pentru faptul ca m-a surprins enorm ca putea si sa crute inca. Il admir pentru sangele incredibil de rece. Il admir pentru partea sa umana, cat si pentru cea cruda si inumana. Il admir pentru...purul simt al dreptatii. Si pentru puterea de a iti face singur dreptate. Si de a se asemana cu Dumnezeu prin asta poate.

Sunt atat de multe lucruri pt care il admir atat de foarte mult.

Cand am terminat cartea, am stiut ca ne asemanam pentru ca "si eu as distruge fara mila pe oricine se pune in calea fericirii mele".

Even though, in timp, am incercat sa ma indepartez de felul lui de a fi. Si sa fiu un om mai bun de atat. Si... cred ca a existat o perioada in care chiar am reusit.

"And teach me wrong from right / And I'll show you what I can be"

Cand am citit cartea, am inteles de ce a procedat asa. Si am inteles un lucru foarte important. Ca da, sunt o persoana razbunatoare. Nu stiu de ce. Si nici nu stiu daca asta-mi place la mine sau nu, sincer. Dar am invatat si ca razbunarea e ultimul lucru pe care il mai poate avea un om. E ultima....posibilitate, ultima sansa de a mai face ceva. Cand nu mai ramane nimic - nici speranta, i guess - apare dorinta de razbunare.

Deci poate ca nu speranta e cea care moare ultima.

Razbunarea apare doar atunci cand nu mai ai nimic.

Poate de asta m-am prins la un moment dat ca Edmond Dantes e totusi inca foarte departe de mine. E un fel de..ultima mea parte. Desi e importanta. Si ca am mult pana a ajunge la el.

Si ca daca asta se intampla, then everything's pretty much fucking fucked up.

Ceea ce e cam naspa, deoarece sunt constienta ca inca am multe lucruri. It's just weird.

Cred ca il mai admir si pentru asemanarea povestilor noastre. Nu, nu mot a mot, ci "stilizat".

Pentru ca si eu sunt in Chateau d'If de ceva ani si mai am multi in fata de stat aici.


"These iron bars can't hold my soul in"...


Mi-am cumparat inelul ala ca al lui. Inelul meu cu piatra sangerie. Ca sa ma pot uita la el si sa imi amintesc ca el nu s-a oprit niciodata din drum si nu s-a abatut niciodata de la ceea ce si-a dorit. Inelul ala inseamna atat de mult pt mine.

Si intradevar, pana acum nu m-a "dezamagit" niciodata magia lui. Il port zilnic doar pentru a il privi la nevoie si a imi aminti chestia asta. Si a mers de fiecare data. Cand nu mai era nimic care sa ma faca sa ma ridic si sa continui, priveam inelul.

Doar ca uneori.... Uneori ma uit la el si stiu ca trebuie sa merg inainte, dar...el nu imi poate arata si calea.

Iar calea lui Edmond... nici acum nu sunt sigura ca era cea corecta.