Hate.

Cum se face ca dintre toate sentimentele pe care cica le am, recunosc doar unul singur? Si anume dragostea. O recunosc, probabil pentru ca o simt foarte puternic. Nu stiu exact cu ce se mananca, si nu stiu exact ce creeaza toti fluturasii aia in stomac si starea de bine si de "home" si de proetctie si de extaz si de ne...stat la locul tau si starea God-like. okay, toate chestiile astea formeaza dragostea, care e relativ usor de recunoscut. de fapt nici nu ma chinuiesc sa o recunosc, parca o stiu de mai multe vieti si-s deja familiarizata cu ea, ca si cu un vechi prieten.

Mai recunsoc afectiunea, atunci cand o simt pentru cineva. Recunosc mandria, cand preia controlul asupra mea; de obicei o simt fata de persoanele dragi si fata de mine. E un sentiment minunat, pentru ca de fiecare data cand vine imi pulseaza ceva prin vene... Un fel de adrenalina cu... niste cuie. Dar acestea doar ma gadila intr-un mod foarte placut. Chiar e un fenomen genial.

Mai recunsoc.... sentimentele naspa, dar mai usoare. Gen tristetea. Cand ascult o melodie lenta [de exemplu] si simt o durere mica in piept. Nostalgia. Cand ma gandesc la ceva si acea durere mica e amestecata cu un zambet de om batran.

Recunosc incapatanarea, vointa. Sentimentele din categoria asta care te fac sa urli de inflacarare, atunci cand stii ca esti in stare sa faci ORICE pentru ceea ce iti doresti. Magica senzatia aia ca te poti pune si impotriva lui Dumnezeu si totstii ca o sa reusesti. Simt chestia asta des, desi de ceva timp nu mi s-a mai intamplat. De obicei am de-a face cu ea cand ajung la limita si simt ca nu mai pot. Si atunci ma enervez.

Frumos pana aici. Imi amintesc ca am simtit toate chestiile astea, si ca stiu cat de cat ce inseamna.

Dar celelalte sentimente... Alea din gama intunecata si EXTRA puternice.... Cum ramane cu alea?

Si cum se face ca parca s-ar tine toate de mana si astfel fortele fiecareia s-ar muta la celelalte?

Furie. Ura. Durere. ..Sunt chiar atat de asemanatoare?

De mult timp sunt foarte curioasa sa aflu o chestie.. E ca un mister pentru mine. Si anume, oare ce simt eu chiar e ura? Si daca nu, atunci CAT de incredibil de puternica tre sa fie ura de fapt?

Si de ce o simt asa des? Nu e doar pentru o persoana, poate fi canalizata spre...orice din jurul meu si din lume. Si chiar asa mi se intampla.. De ce simt atat de des ca vreau sa renunt la tot ce am reusit sa construiesc pana acum si pur si simplu sa ma duc unde (nu) vad cu ochii?

..Ma enerveaza.

A frenemy... Nu credeam ca asa ceva exista. Nu in realitate, I mean. Si da, sunt mandra ca sunt in stare sa simt lucruri atat de complexe, majoritatea oamenilor abia reusesc sa simta ceva asemanator cu dragostea. Si ma bucur ca reusesc sa fac cunostiinta cu asemenea ciudatentie de senzatie si sa ii pot cadea fascinata in genunchi. Oare daca as avea de ales, as renunta la a o mai simti? Poate ca nu.

Undeva intre dragoste si ura.... Cica asa se simte ceva de genul asta. Dar nu, nu e asa. Nu e niciodata intre, fraierilor. E ori la o extrema, ori la cealalta. Ori urasti si vrei sa rupi fasii din obiectul spre care e directionata acea forta, ori iubesti si ii vrei binele si vrei sa il/o protejezi. Nu e niciodata intre. Si habar nu am daca asta e bine sau nu.

E atat de derutant pentru mine sa simt toate astea si sa trec de la o margine a unei lumi la cealalta margine a celeilalte lumi incat nu ma mai pot concentra sa imi dau seama cum ii fac si pe cei din jur sa se simta legat de asta...

Si da, nu cred ca e ura. Pentru ca, sincer, nu cred ca sunt in stare s-o simt. Dar e ceva foarte aproape de ura. Probabil daca sentimentele negative s-ar masura pe o scara si pe treapta cea mai de sus s-ar afla ura, ce simt eu s-ar afla doar cu o treapta mai jos. Si nu prea poate fi ura si din alt motiv... Faptul ca la inceput acolo au existat sentimente frumoase. Afectiune, atractie, frumusete, bucurie. Apoi astea au fost aproape zdrobite si a aparut aceasta presupusa ura. Deci la origini se afla afectiunea. Dar e invelita de "ura" cam pe toate laturile, astfel ca eu personal nu ajung la acel miez foarte des. Si nici nu as putea. In general ma aflu pe unul dintre aceste taramuri, de obicei pe cel care e mai...intins. Si asa e asta mai intunecat. Limita dintre ele e foarte foarte subtire, de aceea nu as putea sta pe ea, intotdeauna raman macar cu un picior pe unul din teritorii. La mijloc nu se poate sta 100 % niciodata.

E melodia aia de la Three Days Grace... Nu ii ascult, decat melodia aia, pentru ca o asociez cu situatia asta. Spune "I hate everything about you, why do I love you?" Si e o idee interesanta..

Nu stiu daca voi putea scapa de aceasta "ura" vreodata. Poate ca nu. Sper ca macar voi reusi sa stau mai mult timp in cealalta parte a sentimentelor, acolo unde e soare si frumos. Asa cred ca voi reusi sa fiu un om mai fericit. Si nu doar eu.

Inca nu sunt suficient de matura pentru multe lucruri, inclusiv sa renunt la acest fapt inedit din viata mea. Si e foarte posibil sa nu fiu niciodata.

Nu stiu..

Se spune ca pana la urma tot ce iti doresti se va indeplini. Deci banuiesc ca e doar o chestie de timp aici.

Simt si alt fel de "ura". E sentimentul ce se afla cu o treapta mai jos decat cel despre care am vorbit pana acum. Dar acesta e mult mai derutant, pentru simplul fapt ca poate fi confundat foarte foarte usor cu furia. Da, o furie FOAARTE puternica.. Dar e enervant si extrem de confuz, pentru ca nu te lasa sa iti dai seama daca esti doar incredibil de anrgy pe acea persoana sau chiar vrei sa te lase in pare si sa nu o mai vezi pentru ca simti ceva foarte asemanator cu ura..

E mai grav cand simti ceva de genul asta pentru cineva pe care chiar iubesti.

Si asa se intampla cu toate sentimentele mele naspa si nemultumite. Nu-mi dau seama ce vreau, daca sunt suparata sau nervoasa sau revoltata sau...mai stiu eu ce. Abia cand imi mai revin si intensitatea scade putin, incep sa imi vin in fire. Dar in general, parca as lua o cantitate mare dintr-o mlastina de fiecare data, si se simte la fel, si nu pot recunaoste nimic din acel mal negru...

Mah... Toata chestia asta are si o morala. Si am si eu un sfat pentru voi. Copiii mei, stati voi cuminti si nu puneti boticurile la cine stie ce tampenii. Nu. urati. Really. Nu se merita, frate. Am ajuns la concluzia ca faza aia cu "Intoarce si celalalt obraz" e una dintre chestiile cele mai bune si mai intelgente si mai inspirate din crestinismul nostru. Pentru ca asa pur si simplu intorci obrazul, lasi omu' sa se calmeze, si dup-aia mergi mai departe si nu ai nicio treaba. Si avantajul e ca iti poti vedea de ale tale. Chestia aia chiar nu e spusa degeaba acolo, pana la urma. Asa ai fi mult, mult mai fericit. Si mai e ceva... Ca orice om greseste. E ceva absolut normal. Da, stiu ca nu e placut dar pana la urma... Nu tre sa iti faci griji si nervi, pentru ca vinovatul isi va da seama ce a facut. Si da, ii va parea rau. Chit ca va dura mult, chit ca va lua ani, nu conteaza, pentru ca pana la urma va realiza ce a facut. Si daca va intereseaza si asta, da, oricine isi primeste rasplata pana la urma. Nu tre' sa stea nimeni sa isi iroseasca viata, frumusetea si neuronii urzind planuri de razbunare. Chiar e inutil si stupid.

Heh... Si totusi persoajul meu favorit continua sa fie Edmond Dantes...