"Le vom canta, le vom canta, le vom spune asa..."

Suflete-pereche. Iata un subiect foarte controversat, si pe atat de interesant. Pana si pe mine inca ma cam fascineaza, desi nu am intrebarile existentiale si/sau filosofice legate de el, specifice varstei.

De mult, mult timp am invatat sa imi raspund la ele cat mai repede posibil..

Hm... Cred ca prima intrebare generala legata de asta e "Oare chiar exista asa ceva?"

Evident, ascult melodia cea mai potrivita pentru starea in care ma aflu de putin timp.. Ca hai sa punem sare pe rana, doar asta stiu cel mai bine sa fac. Sa ma inec in propria amaraciune. Doamne, uneori parca sunt sado-maso. Adica sunt, dar si in situatia asta..? Imi place sa ma tavalesc in durere pana cand ma satur de tot de ea. Problema e ca de multe ori poate dura o groaza pana sa ma satur.. Frickin' weirdo...

Ati observat vreodata cat de ironica e viata asta cu voi? Sau poate nu se intampla tuturor..? Sincer, ii gust umorul si-mi place la nebunie. Oricine ar fi acolo sus [sau unde o fi] care se ocupa cu treaba asta, foarte tare frate, cred ca esti dus cu pluta, dar esti smecher, cred ca la fel as face si eu in locul tau. Pentru ca astfel ti se dau si lectii, muritor fiind, daca stii sa le inveti. Dar imi aduc aminte ca e foarte greu... pentru un simplu om, e aproape imposibil sa fie suficient de openminded incat sa inteleaga tot ce se intampla cu adevarat mai departe de tot ceea ce se vede.

Apropo de asta - ca vad ca ma invartesc in mod total inutil in cerc - suflete-pereche... *raises eyebrow*

Imi pare rau, cinismul care poate ca reuseste sa iasa la iveala din cand in cand se trage de la faptul ca in momentul asta chiar am nevoie de sarcasm sau ceva asemanator lui, ca sa pot pastra o atitudine oarecum detasata. Nu de alta, ci pentru ca deja sunt bagata cu totul in suficient de mutle cac**uri.

Teoria nr 1: Cineva, undeva, candva, pe lumea asta, la o aruncatura de bat de tine sau pe cealalta parte a globului, s-a nascut pentru tine. Asta se aude peste tot, asta vor toti sa creada, mai mult sau mai putin.

Teoria nr 2: Te nasti singur si mori singur. Asta e chestia pe care mi-a spus-o o persoana nu foarte constructiva, de la care am reusit sa invat DOAR asta. Dar sincer... pentru asta o sortof admir foarte tare. La inceput am refuzat sa cred, dar dupa aia m-am prins ca e foarte adevarat. E o lectie invatata pe propria piele si nu numai, si mi se pare extrem de logica si de evidenta.

So... Astea doua de mai sus se inteleg ca stiinta cu religia.

Totusi eu am teoria mea ca religia si stiinta reprezinta acelasi adevar dubios si ca pur si simplu sunt interpretate in moduri diferite sau chiar gresite.

Cele trei probleme puse astazi: Viata e ironica. Esti singur. Ai sau nu un suflet pereche?

Faza cu ironia vietii chiar nu am chef sa o disec acum. Pur si siimplu m-am trezit facand EXACT lucrurile pe care le-am urat dintotdeauna, si au ajuns sa imi mai si placa. *smurf*

Lumea in care ne nastem nu e una binecuvantata de zei si plina de flori. Exista si din astea, pentru ca trebuie sa se pastreze un oarecare balans intre bine si rau, dar lumea asta nu e perfecta. De ce cred ca te nasti singur si mori singur? Pentru ca mamele abandoneaza, tatii maltrateaza, prietenii tradeaza, cainii mor mult mai devreme decat noi, iubirea nu e vesnica. Iesi din...uter si ajungi la lumina zilei cu un scancet, si mori.. nu stiu cum mori. Cu regrete probabil, sau cu aceeasi constiinta ca in momentul nasterii. Sau cu lipsa ei. I have no idea. Nu stiu nici cum e cand te nasti, nu stiu de ce imi bat capul aici...

Shit, mi-am pierdut si inspiratia.

Nu stiu de voi.. Dar am o teorie cum ca oamenii pe pamantul asta vad ce le convine sa vada. Cred ca fiecare din voi.. din noi de fapt, se teme de singuratate si nu vrea sa ii recunoasca existenta. Nu in lumea proprie, cel putin. De fiecare data cand sunteti distrusi sau loviti, atunci aveti nevoie sa nu va simtiti singuri. Si atunci, de fiecare data - trust me, I know... - incercati sa va agatati de cate cineva, de cate un brat intins, o vorba buna, un zambet, o privire intelegatoare, orice. Chiar daca nu vreti sa recunoasteti asta, tot actionati in asa fel incat ceva din comportamentul altora sa va ofere alinare.

Si apoi tineti minte acea persoana salvatoare pentru foarte mult timp. Si astfel nu va mai considerati singuri. Stiti ca in acel moment trecut, cineva a fost acolo pentru voi.

Si totusi... am ajuns sa cred ca toate acele lucruri nu inseamna atat de mult, in esenta. Da, pentru fiecare dintre noi, la momentul respectiv, inseamna enorm. Pentru ca noi VREM sa insemne ceva. Dar DE CE inseamna asa mult? Exact pentru tot ce am enumerat mai sus. Pentru ca cineva ne-a indulcit durerea. Dar de ce a facut asta..? Majoritatea o fac din politete.. sau de teama ca poate candva va ajunge in aceeasi situatie / una asemanatoare si atunci i-ar placea sa primeasca un fel de ajutor. Extrem de putini o fac pentru ca simt asta cu adevarat. Poate pentru ca nu prea mai simte nimeni asta.

Plus ca lucrurile de genul asta se intampla atat de des si de superficial incat au devenit cotidiene... Eu una nu am mai gasit ceva special in aceste lucruri de foarte mult timp...

Asta e teoria mea. Astept ceva care mi-ar putea-o schimba, ba chiar va provoc, convingeti-ma ca ma insel.

Pana atunci insa... de asta cred ca fiecare dintre noi este singur pe lume pana la urma. Pentru ca nimic nu e nemuritor, si in cel mai bun caz [sau nu], totul se transforma. Si toate lucrurile care conteaza pentru fiecare dintre noi, conteaza pentru ca nu cunoastem mai mult.

Pana una alta, cred ca de la aurolacul uitat de toti pe strada pana la snobul care danseaza noaptea in club, toti suntem singuri. Si asa vom fi intotdeauna, cu unele mici exceptii [anumite momente].

Poate ca asa s-a nascut teoria cu persoana care exista undeva si care stie exact cand si cum sa te ia in brate fara ca tu sa il fi invatat vreodata.

Desi sincer, cred ca in majoritatea legendelor exista si un sambure de adevar. Si personal, cred ca asa e si aici.

Si... e atat de frumoasa ideea... ca un suflet a fost creat SPECIAL pentru tine, facut exact pe masura ta, doar cu cateva imperfectiuni care sa va faca perfecti impreuna..

Probabil ca asta e singura chestie la care nu am gasit un raspuns inca... Oare chiar exista cineva/ceva care se ocupa de asta si isi pierde timpul creand fiinte unele pentru altele doar pentru a pastra aceasta armonie in lumea asta?

Ar parea prea usor sa fie asa...

Sau suntem pur si simplu trimisi aici, pusi toti la un loc, ca feliutele de cartofi aruncate in ceaun, si se descurca fiecare cum poate?

Atunci ar fi totul prea crud... Si prea frumos ceea ce putem crea noi din nimic.

Poate ca adevarul e undeva la mijloc... Pare cel mai probabil.

Dar atunci adevarul ar fi prea mediocru.

*realizes* Wow, chiar nu stiu cum e de fapt. Wow. Si ma consideram atat de smartass.

*pretty shocked*

Anyhow..

Din ce am invatat in 19 ani de viata, atat din experienta personala, cat si din ce am vazut pe la altii... Da, chiar exista suflete-pereche.

Dar asta nu rezolva nici 5% din probleme.

Am cunoscut cupluri care au trait impreuna o viata si inca li se citeste dragostea in gesturi, priviri, certuri. Am vazut si oameni care nu pot trai impreuna in niciun fel, dar nu pot sta niciodata despartiti... Am mai vazut si oameni care afirma ca se iubesc, dar se despart dupa 2, 3 ani. Am mai vazut si oameni care chiar se iubesc, dar pur si simplu sunt prea fraieri.

Am mai bagat de seama si alte "anomalii"... Am auzit odata undeva cum ca o persoana ar avea mai multe suflete pereche. Am intalnit si cazuri reale, de neni care chiar au mai multe perechi.. Si le iubesc in acelasi timp.

Si da, sunt FOARTE confuza.

Desi sincer, cred ca acei neni sunt mult prea speciali ca sa fie incadrati in chestia despre care vorbesc eu aici. Sau poate ca pur si simplu nu stiu nici ei prea bine cum sta treaba de fapt. *smiles*

Sau poate ca au sentimentele prea puternice, who knows..

Daca intradevar ar exista cineva/ceva care ar crea cate o pereche pentru fiecare X si Y, nu cred ca ar sta sa creeze mai multi. Decat daca ar fi cineva/ceva foarte fucked up si ar vrea sa se joace putin, sau ar fi foarte obosit / ar face o greseala.

Deci, nu scot din calcul ca se poate.

Poate de asta oamenii iubesc de mai multe ori in viata.

Si treaba asta cu iubirea... e cu totul altceva..

Deoarece consider ca ai un suflet pereche, sau macar unul principal. Si sa zicem ca il pierzi. Sau ca nu reusesti sa dai de el. Dar reusesti sa iubesti -sau sa crezi ca iubesti- alte persoane. Pentru ca deh, asta e viata. Si MAI ALES pentru ca ai nevoie de asta. E atat de addictive, si sa treci prin viata fara sa fi simtit ceva de genul asra e destul de aproape de egal cu zero. Pur si simplu nu poti si nu trebuie sa ii rezisti. Asa ca sincer, parerea mea e ca iubriea si sufletul-pereche sunt doua chestii care nu se conditioneaza una de cealalata. Pentru ca iti iubesti si mama, si pisica, si nu iti sunt suflet-pereche. Si sunt atat de multe moduri de a iubi... Discutia deja nu mai are sens, pentru ca mi-ar lua romane, plus ca abia astept sa ma duc la culcare.

Cred ca pentru fiecare dintre noi exista cate un suflet-pereche. Unul adevarat. Habar nu am dupa ce il recunosti, habar nu am daca e adevarata chestia aia cum ca "il simti din prima clipa", sau daca iti dai seama pentru ca ai sentimentele cele mai puternice pentru el, sau daca pentru ca va completati perfect. Probabil ca difera de la caz la caz... Sau poate sunt toate astea la un loc.. Adica nimic. Absolut nimic. *smiles*

De cand eram mica imi facusem un fel de poveste in cap, ca o schita. Cum ca fiecare dintre noi are acea jumatate, dar ea poate ca umbla la celalalt capat al lumii fara sa stii unde e. Ani de zile m-am intrebat unde e si ce face. Si cum arata. Si cum se va purta cu mine. Si daca voi reusi sa il gasesc vreodata... Dintotdeauna am stiut ca il am. Sper ca nu sunt singura... Ironic e ca era exact asa cum mi-l imaginasem.

Pana atunci am sortof iubit de doua ori. De fiecare data devenea din ce in ce mai puternic. Probabil deoarece pe masura ce trecea timpul ma maturizam tot mai tare si eram capabila sa simt tot mai mult.

Nu stiu de altii, dar [in ceea ce ma priveste] eu stiu si acum sigur ca am doar unul. Si ma bucur foarte tare ca e asa.

Si daca fiecare avem cate un soulmate, cum ramane cu miliardele de oameni care sufera si/sau sunt singuri?

Imi place sa cred ca... jumatatile lor sunt prinse in alte dimensiuni... sau in alte vieti... *dumb smile*

Ceea ce (vreau sa) cred de cand eram mica e ca fiecare dintre noi avem unul. Dar... una e sa il gasim. Alta e sa il si recunoastem. Cu totul altceva e sa il si pastram...

Toate chestiile astea se intampla.. Ar putea fi chiar sub nasul tau si tu sa fii prea prins in alte lucruri si sa nu realizezi. Sau ai putea trece pe langa el de dimineata in drum spre serviciu. Cel putin, asa imi place sa imi imaginez..

Si cati oameni renunta si dau cu piciorul la singurul lucru care ar putea avea sanse sa fie forta suprema... Prea multi..

Ar fi dureros sa cred ca toti acestia au renuntat de fapt la sufletul-pereche. Prefer sa cred ca e prea greu sa il gasesti, si nu ca sunteti atat de nerecunoscatori incat atunci cand il aveti.. sa ii dati drumul.

Well, si de asta te nasti singur si mori singur. *smug*

Nu stiu in alta lume.. Poate ca acolo e altfel si chiar nu te lasa nicidoata singur..*smiles* Dar aici se intampla prea multe lucruri complicate ca ceva sa poata rezista.

Poate ca tre' sa fii super-erou ca sa reusesti...

Cat despre "persoana care exista undeva si care stie exact cand si cum sa te ia in brate fara ca tu sa il fi invatat vreodata.", sincer, asta mi se pare cam bullshit *laughs* Poate ca e facut ca sa te completeze, dar e foarte putin probabil ca va stii ce sa faca in orice situatie in care ai nevoie de el. Sau ca va fi acolo mereu.. E uman imposibil. Evident, va incerca, daca intradevar te iubeste. Si probabil ca asta va fi suficient. Dar nu va amagiti.. Doar pentru ca iti e jumatate, nu e niciodata perfect. Asa il vezi tu. Datorita dragostei.

Nu mai stiu ce poet / scriitor spunea ca daca lasi o ramurica de copac intr-o salina pentru mai mult timp, se va cristaliza.. Si pe ea vor ramane sclipiri stralucitoare care o vor infrumuseta. Asa e dragostea. Exact asa. O simpla ramurica nefolositoare devine cea mai pretioasa bijuterie.

Chiar daca vei vrea sa o rupi in bucatele uneori.

E haina care imbraca cersetorul in rege.

Majoritatea persoanelor trecute prin viata incearca sa ma invete ca dragostea nu e nemuritoare. Imi spun ca dispare. Eu le spun ca cel mai probabol si-au ratat viata. Deoarece daca imi zic asta, inseamna ca nu si-au gasit jumatatea si au stat atatia ani cu cineva pe care [in cele mai multe cazuri] nu mai pot inghiti. O parte din acestia spun ca acea dragoste se transforma si devine respect / rutina. Ei au mai multe sanse sa ii cred. Dar sunt in continaure sceptica. Nu cred ca acel sentiment devine DOAR respect... Si nu cred nici ca se stinge flacara... Sau poate ca am senzatia asta pentru ca am murit tanara de prea multe ori..

Consider ca dragostea e un sentiment mult prea...beyond everyhing pentru a incerca sa fie explicat sau catalogat. Degeaba ne chinuim noi, ca ies doar definitii, si in general sunt proaste. Deoarece "Fluturii in stomac" nu definesc dragostea, ci chimia. Care e doar o parte din toate chestia asta compelxa.

E singurul lucru care ar putea fi nemuritor pe lumea asta. Si totusi voi (noi...) toti il omorati (omoram)... Exista atat de multe moduri de a face asta. Promisiuni incalcate, compromisuri, despartiri.. Cand totul ar putea fi atat de simplu... Tocmai pentru ca e totul. Si totul e nimic..

"Te-am iubit, fraiere..."